The feelings that hurt most, the emotions that sting most, are those that are absurd - The longing for impossible things, precisely because they are impossible; nostalgia for what never was; the desire for what could have been; regret over not being someone else; dissatisfaction with the world’s existence. All these half-tones of the soul’s consciousness create in us a painful landscape, an eternal sunset of what we are.
― Fernando Pessoa
Strength and other weaknesses
There's a craze now, and have always been, about power and being powerful, it's natural and i think people are looking at it the wrong way.
Most of us think that power comes from repressing your weaknesses, not showing them, not even acknoledging them being there, and if you do, for the love of God, DO NOT ever show others that you have them. Showing your best self, starting to belive that you are strong and the best and ultimately you will be, fake it 'till you make it is the way to go. I don't see that as strong. I see it as weak and afraid. Of your own self and of others. If there is a moment when someone will see you as weak, you will crumble and fall, because it was your most prized asset: your "strength".
As i see it, strong is when you know your weaknesses, acknoledge them, dig out your resources to understand them and observe them when they appear and transform them and still like yourself.
To say "i am weak sometimes" is a signal of strength and power over yourself and others because you have the courage to admit that you are human and will make mistakes and will be vulnerable and you will see that vulnerability as a beautiful, human, humble way of connecting whith others and yourself. What can people say to you? "You are weak!" - "why, yes, yes i am, i just said it, and it's normal". You will have the courage to open up, relate to others, give them the chance to have acces at your weak spots and do it anyway. And you know why? Because you KNOW that whatever happends you will be strong enaugh to get right back up and move on and be yourself. You can understand that people are dual, good and bad, and will sometimes attack you when you are at your lowest, not because they are evil, not because they are mean, mostly because they have to gather up their strength from seeing that they are stronger than you at that lowest point of yours. And that is more weak than you will ever be. Look at them with compassion and see them as they are, dig deeper than the outer look of "being strong" and you will see an afraid human being in need of love and support.
De-ale emotiilor
Calare, intr-un camp de iasomie.
Vantul adie usor, invitandu-mi porii sa danseze dupa notele lui
Razele soarelui imi ating pielea delicat
si creaza o senzatie calda, intensa
se impleteste
Cu parfumul, care imi este ghid in ganduri
si leac pentru suflet
Calul e un animal cu care nu te poti conecta decat la un nivel foarte profund. Ii arati cum sa te conduca, te ghideaza, controlat de ghidajul tau.
Stii ce e cel mai frumos?
Cand buzele tale sunt vantul
atingerea ta, razele de soare
trupul tau, calul
Cand buzele tale sunt vantul
atingerea ta, razele de soare
trupul tau, calul
Iar ce e intre noi, un camp de iasomie.
#11
"But let there be spaces in your togetherness and let the winds of the heavens dance between you. Love one another but make not a bond of love: let it rather be a moving sea between the shores of your souls."
-Kahlil Gibran
Si iar
In terapie.
Mi-e frica.
Daca?
Poate?
Vreau sa stiu?
Ce inseamna de fapt?
Daca inseamna doar atat?
Nu e rau neaparat, nu e asa?
Poate daca imi dau voie dar nu stiu daca e bine sa o fac, dar ce e bine pana la urma si oare sunt eu in cpacitate sa hotarasc?
Frumusetea
E ceva trecator, e facuta sa te bucuri de ea, dar cand te acapareaza si orbeste, te transporta, mai e? Se transforma?
: Scrie cineva la un moment dat fara legaturi.
Cred ca am sa ma indragostesc, e o hotarare, da. ii zic.
Dar tu te indragostesti in fiecare zi, de o frunza, de o foaie de hartie, de un apus, de o umbra, de un gand, de o carte, de cum cade lumina, de un fir de par, de poduri, de idei, de culori, de inteles, de minti, de suflete, de animale, de oameni, de viata si de tine si naiba mai stie de ce, deja ai hotarat. imi zice.
Imi vars iubirea unde pot, unori am prea multa si nu stiu ce sa fac cu ea. Oamenii nu par sa fie un vas potrivit, desi aproape intotdeauna o primesc si se umple foarte frumos. ii zic.
Nu e minunat sa daruiesti? intreaba.
Ba da, dar ceea ce daruiesc eu ramane trecut cu vederea, neapreciat, neinteles, daca nu e material, cine are asemenea ochi sa vada ca au primit? intreb.
Ei cred ca nu au nimic, dar de fapt nu au cu ce sa vada. Iti dai seama ce tragedie? Sa ai atat de mult si nici sa nu stii? Sa iti traiesti viata vrand sa obtii ceea ce ai deja? cuget.
Uneori cand cineva vede, e bine sa ii ajute si pe ceilalti sa inteleaga si sa vada, cei care nu vad. imi zice.
Da, dar de unde atata altruism? intreb.
Cred ca avem un izvor limitat. ma gandesc.
Hai, bucura-te ca te-ai indragostit. Ia-ti frunza si apusul si lumina ta. Nu uita, totusi, sa le lasi sa plece cand nu mai au unde sa tina atata iubire. Tu oricum te indragostesti iar si iar si iar
si iar
si iar
amor fati
A fost aseara sezon ploios
acid
furtuna
Acum in ochii mei e seceta
desert
Manã pentru toate florile
se usuca si se degradeaza
se descompun si se transforma in tarana
Rigor mortis
Verwesung
Solo
Poate, poate mai vine ploaia
De data asta,
sa mai creasca si alte flori
fredom & vibes
You can't really experience a relationship until you can be yourself with someone, that is where the bonding shines. If you can't, they're just not your people.
Let them go where they belong, be free, with their tribe. After all, you've got yours, out there.
Miros de vechi cu asteptari de nou.
Am inceput din
Nou
Era vechi
Totusi, o pagina noua
E intotdeauna
A mai observat oare cineva cum a citi o pagina noua intr-o carte se extrapoleaza pana la a experimenta etapele vietii cotidiene?
Stii ce ai citit pana atunci, dar nu stii ce urmeaza. Ai cateva idei despre continut si fir al povestii, dar nu se leaga totul inca. Parca abea astepti sa vezi ce urmeaza, numai ca uneori se poate sa fie al dracului de complicat ce citesti. Citesti o data, de 2 ori, de 3 ori, pana se leaga, pana intelegi, pana mai afli ceva nou.
Mergi mai departe.
Pamantul e o librarie. Universul e o librarie.
#10
-Ma dor in mine drumurile inapoi.
-Esti palida, ochii tai sunt mai mari.
-Te-am asteptat, fiindca te-am gonit.
-Am fugit sa gasesc o departare mai adevarata.
Peste tot locul e deopotriva de departe si de aproape de tine.
-Mai sunt in sufletul tau aceeasi?
In intuneric am ratacit...
-Am smuls impleteala cantecului nostru care
s-a pierdur ca firele unui izvor dezbinat de stanci.
-Tu care ai stins celelalte povesti
te-am urmarit cu visul in orase mari cu steaua ta deasupra.
-Am vrut sa-mi creasca numele ca o veste catre tine.
- Te-am vrut frumos ca un catarg care se-ndepărtează
şi te-am lăsat să pleci.
- Te-am regăsit ca o rugăciune din copilărie, dar gândurile
mele nu mai cred.
Ion Vinea - Revedere
#9
"O regăsea mai departe, aşteptându-l. Nu-şi vorbeau. Trecea pe lângă ea, cu un salut, cu o privire. Se înţelegeau foarte bine din ochi şi ştiau amândoi că pentru ce ar voi să-şi spună nu sunt cuvinte."
- Mihai Sebastian
- Mihai Sebastian
La mine sau la tine?
Mi-ar placea
Sa vad prin ochii tai
Ce se intampla dincolo de ei
Cum sufletul tau danseaza
In casa lui blindata
Din bucati de corp
Si scut de experiente
...cu ferestre de ochi
Sa privesc, lasa-ma
Atat
Nu trebuie sa ma asculti
Inca
Deocamdata
Doar lasa-ma sa
Te observ
Fascinatia ma poseda teribil
Vad mai mult decat imi este permis
Simt un fior de rebeliune
Uneori ma intreb daca
Chiar vad
Sau ma privesc in oglinda
Vreau sa stiu radacina a ceea ce iti
defineste dedesupturile
Vreau sa inteleg ce se ascunde ziua si
iese la iveala cand cenzurile se dezlipesc
Vreau sa stiu de ce eu simt
Dar nu vad
Si cand vad
Nu mai simt
Cred ca iar ma uit la tine
Si ma vad pe
Mine
Animus si vise
Caut din nou
Ceva ce nici eu nu stiu cum arata
Cum se simte
Sau poate stiu, dar
Nu mai conteaza
Acolo vorbeste eul launtric
Cautarea o fac cu celalalt
Eu
Ma regasesc in mine din nou
Ca si cum as face din umbre un ţel
Ca si cum as reprivi un film al amintirilor
Cu alt protagonist
Sau din lumini
Poate
Nu stiu
Tocmai asta e frumos la cautari
Angoasa
Frica de
Incertitudine/a de
Speranta de
Iubire/a de
Intelegere/a
Imaginatia imi joaca feste
Dar pare sa fie intotdeauna in
Favoarea mea
De obicei nu este
Imaginatia mea vrea sa ma convinga
Eu stiu, am invatat.
Frumosul meu este de obicei...
Uratul altora
Cand cautarea ajunge la final
Aia e o alta aventura
Nu e continuare
Nu e un final in sine
E o alta poveste cu inceputul ei
Dar nu una fericita neaparat
Tocmai de aia
Cautarile au farmecul lor
Pana se termina
Exista posibilitatea
Unei alte povesti cu promisiune
De fericire
What if...
To see how my weird mind works, just the other day, while doing an introspection about change and my life and actions up until this point, one thought led to another and something came to me:
What if scientific evolution, psychology and spirituality are not oposed but beautifully interwind?
The theory of evolution is that we evolved from other life forms; from single cells, to monkeys to us.
The theory of reincarnation is that we evolve through more life formes, our souls being reborn again and again and again, untill we achieve the ultimate completion of higher counciousness.
Here comes psychology saying that there is a collective uncounciousness, with a kind of knowledge inheited through years of evolution that we can access and that influence us in our behaviour.
Also, it tells us that dreams are in fact simbolic messages from our unconcious mind meant to help us balance ourselves, or to show us what we repress; a theory that is slightly diffrent, but valid in the spiritual world: dreams are messages from god/angels/the universe, meant to help us, or even forsee further experiences.
But what if:
The collective uncounciousness that we have is because we have reincarnated lots of times, the physical evolved together with the soul, so they both have tremendous knowledge about life, adaptability, behaviour, physcal function, etc and actually our soul, working with or maybe even beig our unconcious mind knows all the information from the lives that were lived by it, hence the messages of the dreams, that may be from one's soul(here in the role of the unconcious mind). So from here the soul can either be the actual expression of the universe/god itself, as a force, or directly tied to it, sooo our unconcious minds can actually be the expression of the divine itself=>universal force = one's soul = unconcious mind.
I should be studying...
Sacrificiu, viata si apreciere
Nu stiu daca postarea asta va avea vreun sens, cred ca este mai mult ceea ce s-ar putea numi "venting".
Zilele trecute am vazut video-uri cu animale taiate in abator, ceva care facea parte dintr-un curs obligatoriu.
M-am bucurat sa vad oameni care sunt pe aceeasi lungime de unda cu mine, dar in mare parte oameni care pur si simplu aleg sa treaca cu vederea situatia asta ca fiind normala.
Nu am statistici la indemana dar imi pot imagina la cata carne se consuma pe planeta asta si mai ales in tarile privilegiate, cate animale sunt taiate zilnic pentru consum si cat de mult din cat a fost taiat intial se arunca la gunoi.
In zilele noastre viata nu mai este ceva respectat si mare parte din animale sunt vazute ca pe un produs, ca pe o utilitate, nimic mai mult.
Taierea animalelor a ajuns de la o necesitate la o industrie pe scara larga si au ajuns un instrument pentru ca unii oameni sa castige formidabil de pe urma lor.
Sunt animale crescute in situatii groaznice, astfel incat consumul sa fie cat mai mic si profitul cat mai mare. Majoritatea inghesuite, cu o viata scurta deloc calitativa sau putin calitativa, care exista pur pentru a fi taiate nu mult dupa ce se nasc, sau exploatate cat se poate de mult, legate la masinarii de muls si asa mai departe.
Nu stiu inca sigur daca avem cu adevarat nevoie de proteina animala si nu sunt in totalitate impotriva consumului de carne, dar sunt impotriva tratarii animalelor ca pe niste simple produse si sunt suparata pe faptul ca nu recunoastem sacralitatea taierii unui animal si crutarii vietii sale cand nu mai are pentru ce trai si mai ales sacralitatea sacrificiului unei vieti pentru ca alta sa prospere.
Carnea acestor animale ne hraneste, ne ajuta sa traim, iar noi nu le recunoastem sacrificiul, nici macar viata sau dreptul de a fi tratate cu un minim de respect si apreciere.
Ultimul video a fost cu taierea cailor.
Lucru pe care eu nu il vad ca fiind o necesitate. Nu avem nevoie sa mancam carne de cal, e doar o placere, nimic mai mult. Sunt fiinte muncite care mai apoi sunt taiate daca nu mai sunt bune de munca grea sau nu mai aduc niciun beneficiu omului cat sunt in viata.
Ma gadeam atunci, daca "eu", ca si crescator de animale, in loc sa am 200 de animale "de consum", sau "de munca", pentru a le exploata intensiv, as avea 2 poate din fiecare (si asta ar fi chiar prea mult) si as avea grija de ele cu respectul care li se cuvine si m-as asigura sa aiba o viata frumoasa, le-as trata cu iubirea si respectul care li se cuvine si le-as multumi in fiecare zi pentru contributia pe care o au asupra vietii mele, situatia ar fi macar putin dieferita, pe toate planurile...
Cred ca as putea scrie un articol interminabil pe tema asta, dar ideile incep sa o ia razna si sa se suprapuna, asa ca deocamdata am sa ma opresc aici.
Zilele trecute am vazut video-uri cu animale taiate in abator, ceva care facea parte dintr-un curs obligatoriu.
M-am bucurat sa vad oameni care sunt pe aceeasi lungime de unda cu mine, dar in mare parte oameni care pur si simplu aleg sa treaca cu vederea situatia asta ca fiind normala.
Nu am statistici la indemana dar imi pot imagina la cata carne se consuma pe planeta asta si mai ales in tarile privilegiate, cate animale sunt taiate zilnic pentru consum si cat de mult din cat a fost taiat intial se arunca la gunoi.
In zilele noastre viata nu mai este ceva respectat si mare parte din animale sunt vazute ca pe un produs, ca pe o utilitate, nimic mai mult.
Taierea animalelor a ajuns de la o necesitate la o industrie pe scara larga si au ajuns un instrument pentru ca unii oameni sa castige formidabil de pe urma lor.
Sunt animale crescute in situatii groaznice, astfel incat consumul sa fie cat mai mic si profitul cat mai mare. Majoritatea inghesuite, cu o viata scurta deloc calitativa sau putin calitativa, care exista pur pentru a fi taiate nu mult dupa ce se nasc, sau exploatate cat se poate de mult, legate la masinarii de muls si asa mai departe.
Nu stiu inca sigur daca avem cu adevarat nevoie de proteina animala si nu sunt in totalitate impotriva consumului de carne, dar sunt impotriva tratarii animalelor ca pe niste simple produse si sunt suparata pe faptul ca nu recunoastem sacralitatea taierii unui animal si crutarii vietii sale cand nu mai are pentru ce trai si mai ales sacralitatea sacrificiului unei vieti pentru ca alta sa prospere.
Carnea acestor animale ne hraneste, ne ajuta sa traim, iar noi nu le recunoastem sacrificiul, nici macar viata sau dreptul de a fi tratate cu un minim de respect si apreciere.
Ultimul video a fost cu taierea cailor.
Lucru pe care eu nu il vad ca fiind o necesitate. Nu avem nevoie sa mancam carne de cal, e doar o placere, nimic mai mult. Sunt fiinte muncite care mai apoi sunt taiate daca nu mai sunt bune de munca grea sau nu mai aduc niciun beneficiu omului cat sunt in viata.
Ma gadeam atunci, daca "eu", ca si crescator de animale, in loc sa am 200 de animale "de consum", sau "de munca", pentru a le exploata intensiv, as avea 2 poate din fiecare (si asta ar fi chiar prea mult) si as avea grija de ele cu respectul care li se cuvine si m-as asigura sa aiba o viata frumoasa, le-as trata cu iubirea si respectul care li se cuvine si le-as multumi in fiecare zi pentru contributia pe care o au asupra vietii mele, situatia ar fi macar putin dieferita, pe toate planurile...
Cred ca as putea scrie un articol interminabil pe tema asta, dar ideile incep sa o ia razna si sa se suprapuna, asa ca deocamdata am sa ma opresc aici.
Am plans.
Zilele astea am plans. Am plans pentru ca am observat, a n-spea miia oara cate persoane neprivilegiate sunt in lumea asta si cati oameni sufera zilnic, doar pentru ca s-au nascut in situatii nefavorabile. Oameni abuzati, pe toate planurile, oameni fara posibilitati de niciun fel, fie ele materiale, familiale, morale s.a.m.d.
Sunt de acord cu faptul ca fiecare are karma personala si ca nimic nu este intamplator. Tot ceea ce ni se intampla sunt lectii pe care avem nevoie sa le invatam si plati pe care le avem de facut, astfel incat sa evoluam, din toate punctele de vedere, dar asta nu ma face sa fiu mai putin trista ca traim intr-o lume care apreciaza din ce in ce mai putin viata, libertatea, natura, respectul reciproc, autenticitatea si iubirea si din ce in ce mai mult materialismul, egocentrismul, superficialitatea, statutul si indiferenta.
Cu toate astea, in afara de profunda mea stare de tristete si legatura si conexiunea pe care o simt fata de lumea din jurul meu, starile astea mi-au oferit si o foarte adanca gratitudine fata de situatia pe care o am si chiar cea cu care am crescut. Chiar daca pana acum am impresia ca am trait 1000 de vieti intr-una si am experimentat nici nu imi vine sa cred cate situatii grele si traumatice in atat de putini ani totusi, chiar daca situatia familiei mele nu a fost niciodata roz pe niciun plan, si am fost in mare parte inconjurata ori de oameni cu intelegere foarte precara fata de cele discutate mai sus, ori cu o intelegere buna, dar atat de "damaged", sunt totusi privilegiata.
Sunt privilegiata sa ma nasc intr-un mediu la baza plin de iubire, chiar daca gresit inteleasa si gresit transmisa, dar iubire; de oameni care pana la urma ma pot accepta cu ceva efort asa cum sunt, de oameni care asa cum pot ei si cat pot, totusi ma sustin si cu o situatie financiara care imi permite sa traiesc cel putin decent.
Mi-am dat seama, ca e un privilegiu care mi s-a oferit pur si simplu si ca am o datorie fata de acesti oameni neprivilegiati si fata de mine, sa folosesc ceea ce mi se ofera si sa fructific ceea mi-a fost dat de la bun inceput.
I thought
I am now in a crisis of personal and life values. Not necesarily of what my values are but how i get to meet people with the same values and still thrive in this fucked up world.
There was a time when i was sure of the fact that i have to look strong and intimidant and cool and without a fuck to give about anything or anyone to be attractive. Also, i was sure that having "bitch resting face" or looking and acting like nothing could ever please me at all or at least please me enough would make me look cool and make people swarm around me like bees. I thought that looking "proffesional" and always being "well dressed" and looking upon a social status that is as high as it gets was the way to be, was all i needed in life to be happy and liked and apreciated and respected.
The problem with these things is that i always tried so hard to be this way, it was actually a burden that i thought was normal, "i was maturing", that's how mature, cool people act, right? WRONG.
A couple of years ago, two maybe or three, i started shifting to what i am now and even though i realised that already, now i have a revelation. I was acting the oposite of what i am, it was hard because it was all total make-belive and it was so far away from me.
I realised that being good and kind and nurturing is what makes you human and to really radiate with true beauty, that being warm and welcomimg and content with who you trully are is the way to be, that you should care of everyone if that's how you feel and that you really should let your clothes express how you feel about your self, about this world, about everything if you want to. Being warm and kind is not uncool, it's the most beautiful way a person can be. Love should be the new cool language, not ignorance. People that matter lastly remember and respect you, if they do, not for how you look or appear to be, but for what you are as a whole and for how you make them feel.
I just thought then, but now i think and feel and that is the best thing that people cand do, feel, be compassonate, be empathetic, use these beautiful abilities, because no job in the world and no status and no VIPs in any domain ever compare to the beauty of the naturalness and the feeling of being free in your very soul. None of these things are worth our humanity and right of just be ourselves.
There was a time when i was sure of the fact that i have to look strong and intimidant and cool and without a fuck to give about anything or anyone to be attractive. Also, i was sure that having "bitch resting face" or looking and acting like nothing could ever please me at all or at least please me enough would make me look cool and make people swarm around me like bees. I thought that looking "proffesional" and always being "well dressed" and looking upon a social status that is as high as it gets was the way to be, was all i needed in life to be happy and liked and apreciated and respected.
The problem with these things is that i always tried so hard to be this way, it was actually a burden that i thought was normal, "i was maturing", that's how mature, cool people act, right? WRONG.
A couple of years ago, two maybe or three, i started shifting to what i am now and even though i realised that already, now i have a revelation. I was acting the oposite of what i am, it was hard because it was all total make-belive and it was so far away from me.
I realised that being good and kind and nurturing is what makes you human and to really radiate with true beauty, that being warm and welcomimg and content with who you trully are is the way to be, that you should care of everyone if that's how you feel and that you really should let your clothes express how you feel about your self, about this world, about everything if you want to. Being warm and kind is not uncool, it's the most beautiful way a person can be. Love should be the new cool language, not ignorance. People that matter lastly remember and respect you, if they do, not for how you look or appear to be, but for what you are as a whole and for how you make them feel.
I just thought then, but now i think and feel and that is the best thing that people cand do, feel, be compassonate, be empathetic, use these beautiful abilities, because no job in the world and no status and no VIPs in any domain ever compare to the beauty of the naturalness and the feeling of being free in your very soul. None of these things are worth our humanity and right of just be ourselves.
#7
"Yes, we are here, as real and substantial as the chair on which you may be sitting as you read. But scientists know that a chair is just atoms, molecules, energy; it is a chair and it is energy. We are human, finite, and we are immortal."
- Brian L. Weiss
Perceptie vs realitate
Recent am verificat si realizat cu adevarat o teorie pe care o aveam de mult intiparita in minte.
Teoria este ca indiferent de care este realitatea, fiecare observa si percepe anumite evenimente, detalii sau lucruri de natura generala prin propriul filtru, dupa propriile reguli.
Verificarea am facut-o printr-o experienta simpla, poate chiar neinsemnata si nevalida din punctul de vedere al multor persoane, insa pentru mine a fost exact ceea ce aveam nevoie.
Venind de la facultate, ma gandesc sa ma opresc la una dintre cafenelele mele preferate. In mod normal stau afara, pe terasa, dar de data asta aveam nevoie sa imi incarc telefonul, asa ca am decis sa stau inauntru, avand in vedere ca mesele au cate 2 prize.
Trecand pe langa geam, vad ca toate mesele sunt ocupate si primul lucru care mi-a dat prin cap a fost "fir-ar sa fie, chiar voiam astazi sa stau aici, sa beau un ceai si sa imi incarc telefonul".
Cum puteam altfel sa stau inauntru, langa o priza daca nu la o masa?
Pentru moment plec, dupa care ma gandesc totusi sa imi incerc norocul. Intru si gasesc o masa proaspat eliberata. Ma bucur nespus ca pot sa stau in cafenea si ma asez la masa respectiva. Acum ca sa fie pe deplin inteleseasa experienta o sa pun mai jos un sketch cu modul in care sunt asezate mesele.
In timp ce astept ceaiul si ma uit cat de minunat se incarca telefonul meu la priza de langa masa, vad un alt telefon langa masa, pe aceeasi bancheta pe care stau si eu, in priza. Distanta dintre mese este de aproximativ 2m, mesele avand toate aceeasi bancheta langa perete. Nu bag de seama telefonul si imi continui gandurile. In cateva momente, langa mine se aseaza posesorul telefonului, pe bancheta, intre mese, isi pune bautura pe coltul mesei mele si sta pe telefon.
Pentru mine a fost o adevarata revelatie, probabil ca doar eu am vazut si am inteles ceva din toata povestea asta. Abea atunci am realizat ca desi fiecare masa era ocupata as fi putut foarte bine sa imi comand un ceai si sa stau pe telefon, acesta fiind la incarcat, in priza de sub bancheta, LANGA o masa, fara probleme. Mintea mea nu a fabricat, totusi, nicio solutie de genul asta. Desi mesele erau așezate la distanta de cel putin 2m, impartasind aceeasi bancheta, eu nu as fi putut sa am loc in cafenea decat la masa. Logica era simpla: masa doar pentru mine+ bancheta + priza = eu pot sa stau acolo, bancheta + priza - masa (poate doar un colt) = nu am unde sa stau in cafenea.
Mi se pare minunat cat de multe poti sa inveti si sa intelegi din niste momente sau lucruri atat de simple.
Ca tot este vorba de perceptie, cred ca din orice, fara exceptie, se poate invata ceva, atat timp cat exista perspectiva potrivita.
Crazy
Am realizat de curand ca toata lumea o ia razna. Nu exista oameni normali.Toti suntem nebuni. Toti suntem dereglati. Doar ca unele stari de dereglare si nebunie sunt acceptate din punct de vedere social.
Walt Disney World
Recent am avut o revelatie, amintindu-mi de copilaria mea si citind despre basmul "Cenusareasa". Mi-am amintit cum am fost inconjurata de printese si de modul in care am fost lasata si incurajata sa visez ca intr-o zi voi fi o printesa. Visarea s-a oprit pe la 12 ani, dar incurajarea a continuat, astfel incat pe la 15 ani era sa am o camera cu tematica "printesele Disney", vopsita in roz si plina de volanase. Nu suna asa oribil la prima vedere, ba chiar suna ca si cum sunt un copil oribil de razgaiat care se plange ca a trait in puf, cand sunt atatea fetite care doar viseaza la asa ceva. Asta mi s-a reprosat foarte mult timp.
Dar mi-am dat seama ca a fost o greseala monumentala, care din fericire pentru dezvoltarea mea, ajutata de mine in perioada rebela cu influente de rock suparat a adolescentei mele si de alte conjuncturi care mi s-au ivit poate brusc si brutal in cale din frageda tinerete, s-a oprit.
Sunt una dintre cele foarte multe fetite crescute stereotipic intr-o lume de basm, minunatie, perfectiune si frumusete nemarginita, in care nimic nu lipseste si totul e oferit pe tava, toate astea invaluite intr-o prosteasca dar oarecum de inteles incurajare de a ma vedea ca o printesa, cand de fapt nu era asa, niciodata nu-i asa.
Asta este, pe cat de frumos arata la suprafata, pe atat de gresit.
Parintii incearca din rasputeri sa isi protejeze copiii de lumea cruda si grea care se afla dincolo de copilaria lor, mai ales atunci cand este vorba de parinti care nu sunt in legatura cu realitatea in care se afla, parinti care nu inteleg ei insisi ca viata lor ar trebui sa fie de fapt un echilibru care sa lenrasounda propriilor nevoi si care in mod inconstient isi pastreaza copiii langa ei, protejati de orice rau, nedandu-le voie sa faca greseli, sa evolueze si sa se dezvolte si inducandu-le fricile lor.
Rezultatul unei astfel de educatii este un soc brutal si foarte daunator viitorului copilului in momentul realizarii ca totul a fost doar un "make-belive", o vacanta prelungita de la viata reala si o musamalizare a adevaratelor probleme care au avut loc in viata lor. Cazurile grave sunt cele in care realizarea are loc abea le la 20 ai ceva - 30 de ani, cand tanarul adult in cauza va trebui sa se autoeduce in legatura cu ce are de facut si sa faca singur toata treaba pe care ar fi trebuit sa o faca parintii lui. Eu am avut "noroc" intr-un fel foarte ciudat spus, sa imi incep maturizarea mai devreme.
Copiii protejati atunci cand sunt mici ajung in lumea in care trebuie sa se descurce total nepregatiti pentru absolut nimic, habar nu au sa aiba grija de ei, nu inteleg de ce e totul atat de greu si gresit si mai ales, nu pot face pace cu toate lucrurile astea astfel incat sa le asimileze si sa se foloseasca de ele, nu mai inteleg cine sunt si unde sunt si sunt complet paralizati in fata a tot ce le apare in cale, de cele mai multe ori incercand sa fuga, ceea ce duce la dependente, compulsii si abuzuri si este mai mult decat normal si de inteles sa fie asa.
Parerea mea este ca parintii ar trebui mai degraba sa isi ajute copiii de mici sa inteleaga ce inseamna viata cu toate partile ei, bune si rele. Sa ii invete sa se poata descurca, sa ia decizii, sa isi cunoasca aptitudinile si punctele slabe si sa invete cum sa se foloseasca de ele sau se le corecteze, sa ii poata crea propriul set de valori, sa fie flexibili, sa stie ca sunt intr-o constanta evolutie si ca nu primesc nimic de-a gata, ca orice trebuie muncit, sub orice forma pentru ceea ce vrei si pentru ceea ce ai nevoie. Nu in ultimul rand, mai ales avand in vedere societatea in care traim bazata pe dorinte si induplecari ale unor orgolii nesemnificative si ale unui consumerism exagerat, sa inteleaga care este diferenta intre "a avea nevoie" si "a vrea" si mai ales sa isi cunoasca si satisface adevaratele nevoi.
Nu ii condamn neaparat pe acesti parinti, pentru ca in cele mai multe cazuri provin din extreme. Ori sunt fosti copii crescuti la fel, ori sunt fosti copii crescuti intr-o saracie groaznica, fie din punct de vedere material, fie din punct de vedere emotional, care toata copilaria lor si-au dorit puf si nicio grija, pe care le-au asociat cu iubirea parintilor uneori, asa ca fac asta copiilor lor. Din nou, de inteles.
Nu incerc sa arat cu degetul, sa judec sau sa condamn. Dar imi dau seama ca acesti copii nu sunt deloc protejati, ci doar li se intarzie socul si sunt la un inevitabil moment dat pusi in fata unor greutati pe care nici macar nu si le-au imaginat posibile si mai mult, fiind complet nepregatiti si avand absolut nicio aptitudine relevanta.
O mai buna "protectie" a copilului o reprezinta o educatie in vederea a ceea ce inseamna viata, intr-un mediu sigur si invaluit in iubire si intelegere ca mai tarziu sa poata fi pregatit macar pentru a intelege ce i se intampla si cum sa se poata descurca.
#5
"Nu ştiu cum îl caută pe Dumnezeu la seminar, se gîndi el în
timp ce privea răsăritul soarelui."
Paulo Coelho - Alchimistul
#6
Am sa fac trimitere la un TedTalk despre un studiu stiintific, care in opinia mea poate fi foarte frumos completat prin citatul urmator:
"Înteleptii au înteles că
lumea aceasta naturală este doar o imagine şi o copie a Paradisului. Simpla existentă a acestei lumi este o garantie că există altă lume, mai perfectă decît ea. Dumnezeu a creat-o pentru ca, prin mijlocirea lucrurilor vizibile, oamenii să poată întelege învătaturile spirituale şi minunile ştiintei Lui. Asta este ceea ce eu
numesc Actiune."
Paulo Coelho - Alchimistul
https://youtu.be/oYp5XuGYqqY
#4
"O lume uriasa se ascunde in sufletul nostru, asteptand sa fie descoperita. Ea se afla acolo, cu fortele nestirbite, dar e atat de noua si de puternica, incat ne temem sa-i acceptam existenta.
Deoarece faptul de a descoperi cine suntem ne va sili sa recunoastem ca putem merge mult dincolo de tot ce stim. Si asta ne sperie. "
Paulo Coelho- Manuscrisul gasit la Accra
OCHII
Se spune ca ochii sunt oglinda sufletului. Eu cred ca ochii sunt chiar o fereastra catre suflet, un fel de intrare secreta, inchisa ermetic, dar transparenta. Un geam prin care poti vedea tot ceea ce se afla in interior, departe de vazul tuturor, departe de nebunia lumii de afara. Ochii sunt ca un fel de geam secret prin care poti sa vezi sufletul oamenilor in habitatul lor natural. Sunt un fel de punct observational, de unde poti sa privesti tot ce se intampla, dar nu poti intra in casele sufletelor lor, nu poti interactiona cu ele, poti doar sa privesti, sa observi si sa admiri si, culmea, tocmai prin ochi.
De aceea cand te uiti in ochii cuiva este un moment magic aproape. E o conexiune, un fel de show al sufletelor, in care fiecarui privitor de suflet ii este privit sufletul la randul lui. Un fel de "schimb pe schimb".
De fiecare data cand ma gandesc la asta am o imagine in cap: eu uitandu-ma printr-o pereche de ochi, ca printr-un micriscop. Mai departe de ochi, undeva in mijlocul unei persoane, e un culcus, un loc'sor unde locuieste un suflet, care isi vede de treaba lui si al carui job este sa ne ajute cand ii cerem ajutorul, sau sa se bucurandu atunci cand este apreciat.
Cred ca o sa ma chinui o data sa desenez toata treaba asta de la mine din cap.
DESPRE CAT DE SUPER SUNT EU
De ce avem nevoie de jocuri de putere? de ce nu putem intelege ca suntem egali, ca avem diferite aptitudini, dar in totalitate, la baza, suntem toti la fel?
Uneori ma gandesc ca nu apreciem tot timpul, nu intelegem, adevarata valoare a ceea ce avem. Mi se intampla, nu foarte des, dupa ce vorbesc cu anumiti oameni, sau dupa ce vizitez anumite locuri, sau am parte de anumite experiente, sa imi dau seama cat de minunata sunt, chiar cu toate defectele pe care le am. Ajung sa realizez cat de extraordinari sunt oamenii cu care ma intersectez si cat de norocoasa sunt sa am langa mine oameni care ma accepta si ma iubesc, exact asa cum sunt, care apreciaza ceea ce sunt eu, in toata frumusetea existentei mele.
Uneori ma gandesc ca nu apreciem tot timpul, nu intelegem, adevarata valoare a ceea ce avem. Mi se intampla, nu foarte des, dupa ce vorbesc cu anumiti oameni, sau dupa ce vizitez anumite locuri, sau am parte de anumite experiente, sa imi dau seama cat de minunata sunt, chiar cu toate defectele pe care le am. Ajung sa realizez cat de extraordinari sunt oamenii cu care ma intersectez si cat de norocoasa sunt sa am langa mine oameni care ma accepta si ma iubesc, exact asa cum sunt, care apreciaza ceea ce sunt eu, in toata frumusetea existentei mele.
COPACI
M-am indragostit iremediabil de copaci. Imi ofera o stare de liniste si siguranta de neimaginat. In preajma lor simt ca sunt plina de energie si ca orice se intampla, este in favorul meu. Ma mut in padure, printre copaci. Ii iubesc. Copacii. Sunt. Mi-nu-nati.
Cuvinte vs. emotii
Multa lume spune ca ma pierd in detalii, ca vorbesc prea mult si ajung sa fac o propozitie atat de simpla in ceva atat de complex. Poate ca au dreptate. Insa ce nu inteleg ei e ca toate aceste detalii apar atunci cand simt ca nu reusesc sa transmit exact ceea ce vreau, cand observ ca mesajul ajunge intr-o forma complet diferita. Toate acele detalii apar ca substitut pentru ceea ce simt. Pentru mine un mesaj nu e constituit doar din cuvinte ci in mare parte din emotii... si cateva cuvinte. Asa ca foarte des ma trezesc in postura in care oamenii percep doar mesajul si nu emotia pe care o am, vad doar suprafata, fara sa observe substitutul, partea mai adanca si mai mare a ceea ce spun. E ca si cum te-ai uita la un iceberg si ai vedea doar ce e deasupra, fata sa iti dai seama, sau macar sa iti treaca prin cap ca undeva sub apa mai e o parte poate mai mare si la fel de importanta.
IN SFARSIT AM INTELES, AS FI PREFERAT SA NU
Cu cat ma gandesc mai mult cu atat mi se par din ce in ce mai multe lucruri gresite in lume.
M-a lovit astazi de ce nu inteleg nimic si de ce tot ce "invat" se transforma in simple cuvinte fara sens, desi am invatat pe de rost pagini intregi. In ziua de azi asta inseamna "a invata". Chiar acum putin timp vorbeam cu cineva si imi spunea "vad ca ai subliniat, inseamna ca stii" eu spunand ca nu, pentru ca mie imi e foarte greu sa tocesc, daca trebuie sa memorez tot nu merge la mine. Am primit urmatorul raspuns "cum adica? pai asta inseamna sa inveti, nu?!". Nu... din pacate asta e exact opusul. Asta inseamna sa memorezi, sa inveti inseamna sa acumulezi informatii pe care le intelegi si pe care le poti folosi.
Revenind la principalul motiv al postarii, m-am prins de ce nu pot sa inteleg medicina veterinara si de ce imi este atat de greu sa invat. De ce mi se pare haotic totul si de ce nu pot sa pun informatia cap la cap. Pe langa faptul ca am o un garv deficit de concentrare si imi e greu sa memorez orbeste, PENTRU CA IMI LIPSESTE ORICE FEL DE BAZA. Da, ca sa pot sa inteleg medicina veterinara si cum functioneaza corpul aimal, TREBUIE SA STIU CUM FUNCTIONEZ EU. Problema e ca de fapt chiar nu stiu. Credeam ca stiu si la un nivel superficial stiu, multa lume stie ca urina se formeaza in rinichi si ca ficatul emulsioneaza grasimile, ca digeram mancarea in stomac si ca inima este organul cheie al functionarii noastre, sa nu mai vorbim de creier care este operatorul tuturor sistemelor corpului nostru si le leaga impreuna sau ca facem copii cu organele reproducatoare, mai ales cum. Nu trebuie sa faci medicina ca sa stii lucrurile astea, nici macar la liceu, un profil specific.
Dar asta e problema! nu ar trebui sa facem medicina ca sa stim cum functionam. Nu doar medicul ar trebui sa stie cum functionam noi, ar trebui NOI sa stim cum functionam noi, ar trebui noi cand mergem la medic sa fim capabili sa avem o idee despre ce se intampla cu noi, iar medicul, care a studiat si mai in detaliu treaba cu corpul uman si stie mai mult decat ORICUM ar trebui sa stie, preia problema DE LA NOI si continua in a-si exercita cunostintele SUPERIOARE in patologie, biochimie ,etc. si eventual pe ce este specializat. Cum functionam si cum avem grija de noi nu ar trebui sa fie cunostinte superioare, ci de baza.
De ce nu stim cum trebuie sa ne hranim? de ce nu stim ce alimente are nevoie corpul nostru sa manance? ce alimente nu are voie? ce inseamna o proteina? cum functioneaza si de ce avem nevoie de ea? de ce alti nutrienti mai avem nevoie si cum ii putem obtine? ce inseamna grasimi si cum se depun si de ce? care este mecanismul prin care slabim? care este mecanismul prin care ne ingrasam? de ce avem nevoie de sport? cum ne afecteaza toate astea?
Nutritia si biologia de baza ar trebui sa fie o disciplina de baza in sistemul educational, ar trebui tratata la nivelul disciplinei de limba romana sau matematica, orice elev care da bacalaureatul ar trbui sa stie cum functioneaza si cum sa se ocupe singur de el mai departe.
Dar nu. Asa ceva nu este dorit, e important sa stii pe de rost comentarii ale unor alti oameni despre niste opere literare pe care nu le intelegi, din pacate. E important sa stii sa rezolvi probleme matematice complexe pe care din nou in mare parte nimeni nu le intelege, ci doar urmeaza un sablon de rezolvare. Sa stii cum functionezi si cum sa ai grija de tine, ce alimente iti dauneaza si cum sa iti imbunatatesti corpul, mintea si cum sa fii capabil sa evoluezi si sa prosperi ca om, din punct de vedere fizic si odata cu o nutritie corecta si echilibrata si psihic, nu conteaza. Normal ca nu conteaza, altfel nu ar mai exista fast food, consumerismul exagerat, mancarea procesata incredibil de proasta, hipermarket-urile si mall-urile. Suntem o societate bazata pe placeri, vedem doar suprafata a tot ce ne inconjoara, inclusiv a mancarii pe care o bagam in noi, cu care ne "alimentam" corpul. Tot ce cumparam, cumparam DOAR dupa ce gust are, dupa cum arata, doar din punct de vedere al placerii, nu ne gandim neaparat la calitate, nu incercam macar, macar o data, sa ne gandim si la ce ne poate oferi din punct de vedere nutritional, daca ne ajuta cu ceva sau daca avem nevoie.
Nu pot fi ipocrita evident, nu pot spune ca din an in paste nu ai voie sa mai mananci o gogoasa, sau niste KFC, cartofi prajiti, etc. E foarte greu sa rezisti, avand in vedere ca este unul din stimulii principali, ok, nu suntem perfecti. Dar in momentul in care astfel de mancaruri constituie alimentatia ta zilnica si primara, e pur si simplu ingrozitor. Din nou, nu sunt ipocrita, multi oameni vorbesc despre lucrurile de genul asta fara nicio idee, doar afirma cu putere niste informatii pe care nu le inteleg. Eu inteleg, am avut o astfel de dieta, asa am trait pana de curand chiar, mi-am otravit corpul orbeste fara sa inteleg ce fac, auzeam ca nu e bine, dar "pana la urma toti o facem, ce naiba? suntem oameni, nu ingeri, placerile carnale sunt practic o definitie, nu sunt singura, doar atatia oameni urmeaza o astfel de viata si n-au murit, ia uite o sa fiu tocmai eu aia, si daca o sa fiu, asta e pana la urma", plus ca oamenii care mi-au spus ca nu e bine, nici ei nu erau convinsi de ce spun, urmau si urmeaza, majoritatea, diete la fel de proatse, poate mai proaste. Mai mult, dintre ei faceau parte si cei care imi ofereau o astfel de dieta, pe de-o parte imi spuneau ca nu e bine, pe de alta parte mi se oferea aceeasi mancare proasta (nu in totalitate), urmau modelul social. Toate astea pana am realizat pe propria piele ca o alimentatie proasta hraneste orice inseamna anxietate, delasare, disperare, depresie, lipsa de energie, stima de sine scazuta, orice problema psihica, dar nu corpul tau. Au o legatura directa. Pe de-o parte esti stimulat spre o astfel de viata si practic o traiesti de cand te-ai nascut, pe cealalta parte ti se spune ca nu e bine, ti se spune cum ar trebui sa mananci, la un nivel superficial evident, fara sa te faca cu adevarat sa intelegi, pentru ca ai lua atitudine si asta nu se doreste. Se doreste ca tu sa te simti vinovat de modul mizerabil in care traiesti si modul mizerabil in care te alimentezi, bagandu-te intr-o prima faza in depresie si accentuandu-ti lipsa de stima de sine, care duce la abuz de orice, de la mancare, la shopping, la droguri, practic pierzi controlul si tot ce faci este ca consumi, consumi, consumi intr-un mod compulsiv, incercand sa astupi groapa in care se afla stima ta de sine, ametit de ce mizerie de om esti si avand revelatia ca daca nu ai avea un job de cacat (indiferent cat de bun e, indiferent de cat castigi, indiferent de cat de mult te multumeste, daca nu e cu mult peste medie, spre extrema superioara, in aceasta situatie, vei crede ca e de cacat) ti-ai permite o astfel de viata sanatoasa, pentru ca traim intr-o lume data peste cap, in care tot ce e nesanatos e ieftin si mult si tot ce e sanatos e scump si putin, tot ce e artificial e ieftin si mult, tot ce e natural e scump si putin. Desigur, toate aceste pareri despre tine si viata ta nu sunt cu adevarat atat de ingrozitoare, e doar un produs al propriei perceptii, care nu te lasa sa vezi cauzele, ca sa le poti rezolva, ci doar efectele. O alta problema este ca toate aceste programe asociaza viata sanatoasa cu a arata bine, care combinate cu invazia industriei fashion si presiunea sociala de a arata bine, un lucru in ziua de azi imposibil aproape dupa normele sociale, duce la obsesia ta de a face multi bani, care niciodata nu o sa iti ajunga, ca sa ai o viata sanatoasa. Dar nu vei vrea asta ca sa te simti bine din punct de vedere nutritional, nu vei vrea asta ca sa fii pur si simplu mai sanatos. Vei vrea asta ca sa arati bine, si ca sa fii acceptat, pentru ca asta ti se sugereaza ca e tot ce conteaza pana la urma, sa arati bine. Asa ca vei apela la pastile minune, la diete drastice si la sala excesiva. Si iata inca trei industrii care prospera.
Deci avem industria lanturilor de mancare fast-food, industria hainelor, industria mezelurilor, industria farmaceutica, industria "nutritionistilor" care recomanda diete extreme si solutii iesite din tiparele normalului, care promit evident rezultate rapide si de durata si probabil inca o gramada de industrii pe care le-as putea descoperi ca legatura daca as descoase si mai in detaliu problema. Asta e tendinta societatii contemporane, repede si pentru totdeauna, nimeni nu mai are rabdare, cantitate peste calitate.
Totul se bazeaza pe consumerism, e tot ce conteaza in societatea noastra, nu sanatatea noastra, nu calitatea vietii nostre, ci doar sa consumam. Asta e motivul pentru care suntem dezinformati peste tot, de la internet, la stiri, la reality show-uri, televiziunea de fapt in majoritate (care ne ajuta sa ne ocupam timpul cu viata altora, in loc sa ne ocupam de a noastra) pana chiar la asa zisii "nutritionisti", "maestrii yoga", "instructori de fitness", "medici","farmacisti". Nu spun toti, in niciun caz, dar multi. Cum ziceam,nu se gandesc la sanatatea clientului lor, se gandesc sa profite de nesanatatea lui, astfel incat sa faca cat mai multi bani, asa ca ce mod mai bun exista decat sa ii ajuti putin, sa prinda gustul binelui, inca dependenti de tine fiind, ca apoi sa ii imbolnavesti putin, ca sa mai aiba nevoie de tine.
Nu ma astept de la niste copii sa inteleaga astfel de lucruri, mai ales in perioada adolescentei unde a te integra in societate e prioritar, dar adultii? parintii? ce pazesc, cum pot sa isi educe in halul asta copiii? cum pot sa le ofere o asemenea alimentatie, fara sa se gandeasca niciun pic la nutritia lor, la dezvoltarea lor. Daca parintii s-ar trezi si in timp ce i-ar hrani adecvat si ar intelege ce inseamna o alimentatie sanatioasa cu adevarat, i-ar invata si pe ei sa faca acelas lucru si i-ar invata fiecare aliment in parte ce contine si cum il ajuta, ar fi extraordinar.
Dar din pacate parintii fac copii pentru ca asta e ordinea lucrurilor si pentru ca "asa trebuie", in timp ce lucreaza toata ziua ca sa faca foarte multi bani, ca sa "fie copilul bine", adica multumit din punct de vedere material, niciodata nefiind destul, pentru ca nu se mai gandesc la nevoile lor si ale copiilor lor si doar sa fie mult, cat mai mult, "SA FIE". Mi se pare o pierdere foarte mare, pentru ca astia sunt copiii care ar trebui sa fie norocosi ca parintii lor le pot oferi totul, dar ei se exeaza sa faca mai multi bani decat au nevoie, "pentru copii". Asa ca se bazeaza pe scoli si pe internet sa le educe copiii, neocupandu-se de ei deloc, nefiind langa ei, neoferindu-le siguranta si iubire, doar materiala, avand impresia ca scolile contin toate informatiile de care are nevoie un copil. Acum, avand in vedere ca majoritatea scolilor in loc sa induca placere spre a invata unui copil, doar ii baga informatii fara sens in cap intr-un mod lipsit de tact si compasine, copilul nu invata nimic, nu are nicio baza, nu intelege nimic din ceea ce inseamna lumea inconjuratoare si ajunge in adolescenta unde este batut si certat si pedepsit pentru ca este superficial, prost, pentru ca urmeaza orbeste si nu gandeste pentru el, cand lui defapt nu i-a fost oferita aceasta optiune niciodata, nu l-a invatat nimeni nimic, numeni nu s-a ocpuat de el, sa inteleaga ce se intampla cu el, doar i s-au dat intructiuni, i s-a spus ce sa faca, nu cum. Chiar daca scolile ar fi bune si i-ar invata corect pe copii, cat sa faca scoala? este treaba ta, ca parinte sa faci educatia in cea mai mare parte, scoala sa fie doar o parte din educatia lui, tu esti un singur parinte pentru un singur copil, profesorii sunt cate unul pentru cel putin 10.
Asa apar alti noi produsi ai societatii, pe banda rulanta. Eu sincer cred ca multi oameni mai saraci sunt mult mai fericiti, nu toti, dar unii. Ei nu cumpara orice, ei cumpara cat au nevoie, poate nu cele mai bune produse, dar cu moderatie, macar nu mananca mult si prost, mananca putin si relativ prost, pentru ca toti mancam prost. Majoritatea au timp sa fie atenti la copiii lor si chiar daca nu in cele mai bune metode, cat de cat se ocupa de educatia lor.
Sincer, mi-e scarba... "clasa sociala superioara". Cred ca daca mi s-ar oferi un loc in rangul inalt al societatii si un loc pe o banca doar a mea, intr-un parc, l-as alege pe cel de-al doilea. Pana la urma, e aceeasi lume, peste tot sunt oameni rai, sunt pericole, trebuie sa iti asumi riscuri si exista persoane care iti vor raul, sau chiar sa te omoare, fie ca e un om disperat care neavand nimic iti fura tot ce ai sau un om bogat care neavand nimic iti fura tot ce ai. Oricum vom fi discriminati, indiferent de rangul social, nu vom fi discriminati ca nu avem o casa, dar vom fi discriminati ca nu avem un corp perfect, doar cuvintele sunt diferite, mesajul e acelas, "nu esti bun". Prefer sa nu am nimic in mana decat sa nu am nimic in suflet.
Acum ma mai loveste un lucru. Cum sa ma gandesc eu ca oamenii ar trebui sa se documenteze si sa se reconecteze la sufletele lor cand nu le sunt cunoscute nici macar corpurile?
TOATA BIBLIOTECA ASTA
Asta e treaba cu cititul. A citi este din punctul meu de vedere o experienta uimitoare, mai ales o carte buna iti deschide mintea in moduri despre care nu iti poti imagina, pana cand ti se intampla. Este un moment de solitudine, intelegere, revelatie, pace si pirdere in sine, toate in acelasi timp. Te conectezi cu alte minti, cu alte opinii, te conectezi intr-un mod profund la niste oameni extraordinari cu minti extraordinare, e ca si cum ti-ai reincarca creierul, e ca si cum s-ar descarca niste alte minti in mintea ta si dintr-o data nu mai esti tu, esti toti.
Nu am avut intotdeauna parerea asta, nu am avut intotdeauna multe pareri.
Pana cand am citit constient si cu pasiune prima data, din proprie vointa, eram contra unei astfel de activitati. Mi se parea plictisitor, enervant, neinteresant si cel mai mult de fapt nu mi se parea nimic, stiam doar ca nu voiam sa o fac. De ce? Pentru ca mi-a fost impus, pentru ca am fost batuta la cap si pentru ca mi s-a zis ca daca nu citesc sunt proasta, asa ca am vrut sa demonstrez ca se poate sa fiu si desteapta si sa nu citesc. Pentru ca ce simteam eu era ca astfel de propozitii care mi se bagau pe gat si repetau obsesiv sunt doar niste lucruri automate spuse fara credinta si adanca simtire doar ca sa fac un lucru social impus, pentru un statut social impus, fara sa mi se ofere de fapt realul motiv pentru care as avea nevoie de citit. Nu mi s-au oferit nici modele in directia asta. Eu nu am vazut pe nimeni dintre cei ce ma bateau la cap citind vreodata, poate doar asa, din cand in cand, dar niciodata terminand o carte, macar una. Am auzit doar povesti "cand eram noi mici nu existau distrageri de genul asta, ca acum, imi ocupam timpul cu carti, am citit TOATA BIBLIOTECA ASTA". O biblioteca impresionanta, dar nu aveam nicio dovada, doar povesti. Pentru mine a citi o carte era echivalent cu a vedea un film, pe care l-as fi preferat, evident, mai multi stimuli exteriori fiind implicati. Asta era modelul real oricum. Am vazut mai multi oameni uitandu-se incontinuu la filme si mai ales obsesiv la stiri, povestindu-mi cate carti au citit ei, dar sa ii vad citind cu adevar carti? de maxim 5 ori. Asta e problema cu educatia, oamenii cred ca daca spun "fa, pentru ca e bine" cuvantul lor e lege si va fi executat pentru ca asa trebuie, asa e mai bine, iar daca este executat, nu ar trebui executat oricum ci asa cum vor cei care il exclama, pentru ca ce modalitate e mai buna si ce adevar e mai adevarat decat adevarul nostru care e oricum universal, nu? la mine nu a mers niciodata asa. Am avut nevoie de dovezi si motive pentru care un lucru ar fi bun pentru mine, pentru care as face respectivul lucru, pentru mine. La un moment dat am cedat, am facut un pas spre a crede si curioasa fiind din fire am zis, ca de fiecare data,"nu pot sa am o opinie despre ceva pana nu incerc si eu", am incercat si eu. Problema a fost ca nu am incercat cum trebuie si ce trebuie, nu am respectat opinia generala si adevarul absolut, asa ca m-am lovit de "aia e carte ma? ce naiba, la varsta ta eu citeam -o carte de un nivel clar superior a ceea ce citeam eu- of doamne, cand o sa te trezesti?". Asa ca si ei au primit un refuz categoric. Nu mi s-a spus sau sugerat niciodata ce senzatie uimitoare iti poate da cititul, ce lume deschide, cum se simte sa iti explorezi imaginatia si ce magie se intampla cand deschizi o carte noua. Nu mi-a povestit nimeni niciodata ce inseamna sa iti simti creierul cu adevarat stimulat in timp ce te conectezi cu tine, in timp ce faci legatura intre suflet si corp, intre minte si corp si intre ele concomitent. Mi s-a spus "citeste ca altfel o sa fii proasta!" si n-am citit. La fel se intampla totul acum, profesorii vin si predau obsesiv sute de pagini de teorie insirata continuu in cate doua ore si se asteapta sa inveti, sa stii, sa iubesti obiectul de studiu, doar pentru ca ei spun. Nimeni nu se intereseaza in a-ti induce pasiune pentru ce se preda acolo, nimeni nu se intereseaza in a apinde focul, in a pune informatiile pe jar si a le trimite in sufletul tau ca apoi sa se conecteze cu mintea si cu corpul tau. Si uite asa, niste informatii pretioase ajung sa fie doar cuvinte, nimic mai mult.
Cel mai rau imi pare acum ca nu am citit la timp operele predate in liceu. Doamne ce lucrari! Ce concepte despre lume, cata importanta si ce minti extraordinare, cat de frumos pot fi interpretate, ce substraturi, ce opinii, in ce mod iti pod deschide mintea spre noi orizonturi. Dar de ce le-as fi citit? Scopul era, asa cum am fost invatata, ca tot ce conteaza este sa iau note mari, ca lumea sa vada ca sunt desteapta, ca sa pot sa intru la o facultate. Nu am spus ca asa mi-a fost spus, mi-a fost sugerat. Mi-a fost spus "nu conteaza ce cred ceilalti, important e ca tu sa ai incredere in tine", "nu conteaza notele, conteaza ce ai in cap!". Din nou, doar vorbe, niciun exemplu. In timp ce mi-au fost spuse aceste vorbe, mi-a fost sugerat ca notele conteaza si ca prin prisma lor arat ca sunt desteapta, asa ca am vrut sa demonstrez ca pot sa fiu desteapta si neavand note mari. De fiecare data am fost certata si mustrata ca nu iau note mai mari, ca sunt supeficiala, iar superficialitatea e rea, nu mi s-a spus nici ce inseamna, nici de ce e rea, doar ca e. Nu am fost intrebata, nu a incercat nimeni sa inteleaga de ce nu iau note mari, de ce nu invat, mi s-a spus doar "6?! tu esti copil de 10! poti mai mult!" si asa era, dar nu mi s-a explicat de ce, interesul nu a fost sa inteleg, ci sa fac si asta a fost poblema mea tot timpul, mi se spunea inconctinuu "nu intelegi acum", "nu stii tu", "nu este destul de mare, o sa intelegi, acum nu intelegi" iar eu intelegeam si nu stiam cum sa explic ca o fac. Daca aplicam presiune pe copiii nostri, fara sa le explicam care e scopul pentru care ei au nevoie de note si ce inseamna ele de fapt, cum functioneaza sistemul de invatamant si de ce ei nu sunt obligati sa il urmeze ci doar sa se foloseasca de el ca sa devina niste oameni mai buni si mai completi, comitem o crima. Omoram inteligenta, omoram imaginatie, omoram curiozitate, omoram sete de cunoastere, dandu-le impresia ca sunt limitati si ca de fapt scopul lor este unul superficial, ca tot spuneam. In cele din urma am inteles totusi ca am nevoie de ele sa pot sa intru la o facultate, deci revenim la motivul pentru care am invatat eu la romana, mai exact literatura. Scopul era sa stiu niste comentarii, despre niste opere, despre care nu mi s-a explicat ce minunatii ascund, pentru a le putea reproduce la examen, pentru a lua o nota mare pe memorare oarba fara pic de intelegere, pentru a intra la o facultate, pentru a avea un viitor, singura modalitate de altfel, pentru a fi fericita, singura modalitate de altfel.
Ma doare si mi-e greu si sufar cate putin cand incerc sa fac parte dintr-o astfel de lume si uneori simt ca nu pot si ca nu am sa pot niciodata. Ma mai doare ca nu pot sa citesc. Mi-e greu sa invat, trebuie sa intru intr-o stare de repetitie oarba si pentru asta trebuie sa am creierul gol, trebuie sa nu imi pun intrebari despre lume, sa nu fiu curioasa si sa nu vreu mai mult de atat de la mine, trebuie doar sa repet orbeste, iar pentru asta trebuie sa nu imi dau voie sa citesc. Sistemul nu ne da voie sa inflorim ci doar sa ramanem niste boboci, dar niste boboci frumosi. Ce inseamna frumosi? Inseamna la fel, inseamna subordonati, inseamna superficiali. Majoritatea oamenilor cand se uita la un boboc il vad ca e frumos si sunt topiti de minunatia lumii, se opresc acolo, vad doar situatia de suprafata, admira un boboc frumos, nimeni nu se gandeste ca de fapt minunatia este ce floare incantatoare va ajunge.
Nu am avut intotdeauna parerea asta, nu am avut intotdeauna multe pareri.
Pana cand am citit constient si cu pasiune prima data, din proprie vointa, eram contra unei astfel de activitati. Mi se parea plictisitor, enervant, neinteresant si cel mai mult de fapt nu mi se parea nimic, stiam doar ca nu voiam sa o fac. De ce? Pentru ca mi-a fost impus, pentru ca am fost batuta la cap si pentru ca mi s-a zis ca daca nu citesc sunt proasta, asa ca am vrut sa demonstrez ca se poate sa fiu si desteapta si sa nu citesc. Pentru ca ce simteam eu era ca astfel de propozitii care mi se bagau pe gat si repetau obsesiv sunt doar niste lucruri automate spuse fara credinta si adanca simtire doar ca sa fac un lucru social impus, pentru un statut social impus, fara sa mi se ofere de fapt realul motiv pentru care as avea nevoie de citit. Nu mi s-au oferit nici modele in directia asta. Eu nu am vazut pe nimeni dintre cei ce ma bateau la cap citind vreodata, poate doar asa, din cand in cand, dar niciodata terminand o carte, macar una. Am auzit doar povesti "cand eram noi mici nu existau distrageri de genul asta, ca acum, imi ocupam timpul cu carti, am citit TOATA BIBLIOTECA ASTA". O biblioteca impresionanta, dar nu aveam nicio dovada, doar povesti. Pentru mine a citi o carte era echivalent cu a vedea un film, pe care l-as fi preferat, evident, mai multi stimuli exteriori fiind implicati. Asta era modelul real oricum. Am vazut mai multi oameni uitandu-se incontinuu la filme si mai ales obsesiv la stiri, povestindu-mi cate carti au citit ei, dar sa ii vad citind cu adevar carti? de maxim 5 ori. Asta e problema cu educatia, oamenii cred ca daca spun "fa, pentru ca e bine" cuvantul lor e lege si va fi executat pentru ca asa trebuie, asa e mai bine, iar daca este executat, nu ar trebui executat oricum ci asa cum vor cei care il exclama, pentru ca ce modalitate e mai buna si ce adevar e mai adevarat decat adevarul nostru care e oricum universal, nu? la mine nu a mers niciodata asa. Am avut nevoie de dovezi si motive pentru care un lucru ar fi bun pentru mine, pentru care as face respectivul lucru, pentru mine. La un moment dat am cedat, am facut un pas spre a crede si curioasa fiind din fire am zis, ca de fiecare data,"nu pot sa am o opinie despre ceva pana nu incerc si eu", am incercat si eu. Problema a fost ca nu am incercat cum trebuie si ce trebuie, nu am respectat opinia generala si adevarul absolut, asa ca m-am lovit de "aia e carte ma? ce naiba, la varsta ta eu citeam -o carte de un nivel clar superior a ceea ce citeam eu- of doamne, cand o sa te trezesti?". Asa ca si ei au primit un refuz categoric. Nu mi s-a spus sau sugerat niciodata ce senzatie uimitoare iti poate da cititul, ce lume deschide, cum se simte sa iti explorezi imaginatia si ce magie se intampla cand deschizi o carte noua. Nu mi-a povestit nimeni niciodata ce inseamna sa iti simti creierul cu adevarat stimulat in timp ce te conectezi cu tine, in timp ce faci legatura intre suflet si corp, intre minte si corp si intre ele concomitent. Mi s-a spus "citeste ca altfel o sa fii proasta!" si n-am citit. La fel se intampla totul acum, profesorii vin si predau obsesiv sute de pagini de teorie insirata continuu in cate doua ore si se asteapta sa inveti, sa stii, sa iubesti obiectul de studiu, doar pentru ca ei spun. Nimeni nu se intereseaza in a-ti induce pasiune pentru ce se preda acolo, nimeni nu se intereseaza in a apinde focul, in a pune informatiile pe jar si a le trimite in sufletul tau ca apoi sa se conecteze cu mintea si cu corpul tau. Si uite asa, niste informatii pretioase ajung sa fie doar cuvinte, nimic mai mult.
Cel mai rau imi pare acum ca nu am citit la timp operele predate in liceu. Doamne ce lucrari! Ce concepte despre lume, cata importanta si ce minti extraordinare, cat de frumos pot fi interpretate, ce substraturi, ce opinii, in ce mod iti pod deschide mintea spre noi orizonturi. Dar de ce le-as fi citit? Scopul era, asa cum am fost invatata, ca tot ce conteaza este sa iau note mari, ca lumea sa vada ca sunt desteapta, ca sa pot sa intru la o facultate. Nu am spus ca asa mi-a fost spus, mi-a fost sugerat. Mi-a fost spus "nu conteaza ce cred ceilalti, important e ca tu sa ai incredere in tine", "nu conteaza notele, conteaza ce ai in cap!". Din nou, doar vorbe, niciun exemplu. In timp ce mi-au fost spuse aceste vorbe, mi-a fost sugerat ca notele conteaza si ca prin prisma lor arat ca sunt desteapta, asa ca am vrut sa demonstrez ca pot sa fiu desteapta si neavand note mari. De fiecare data am fost certata si mustrata ca nu iau note mai mari, ca sunt supeficiala, iar superficialitatea e rea, nu mi s-a spus nici ce inseamna, nici de ce e rea, doar ca e. Nu am fost intrebata, nu a incercat nimeni sa inteleaga de ce nu iau note mari, de ce nu invat, mi s-a spus doar "6?! tu esti copil de 10! poti mai mult!" si asa era, dar nu mi s-a explicat de ce, interesul nu a fost sa inteleg, ci sa fac si asta a fost poblema mea tot timpul, mi se spunea inconctinuu "nu intelegi acum", "nu stii tu", "nu este destul de mare, o sa intelegi, acum nu intelegi" iar eu intelegeam si nu stiam cum sa explic ca o fac. Daca aplicam presiune pe copiii nostri, fara sa le explicam care e scopul pentru care ei au nevoie de note si ce inseamna ele de fapt, cum functioneaza sistemul de invatamant si de ce ei nu sunt obligati sa il urmeze ci doar sa se foloseasca de el ca sa devina niste oameni mai buni si mai completi, comitem o crima. Omoram inteligenta, omoram imaginatie, omoram curiozitate, omoram sete de cunoastere, dandu-le impresia ca sunt limitati si ca de fapt scopul lor este unul superficial, ca tot spuneam. In cele din urma am inteles totusi ca am nevoie de ele sa pot sa intru la o facultate, deci revenim la motivul pentru care am invatat eu la romana, mai exact literatura. Scopul era sa stiu niste comentarii, despre niste opere, despre care nu mi s-a explicat ce minunatii ascund, pentru a le putea reproduce la examen, pentru a lua o nota mare pe memorare oarba fara pic de intelegere, pentru a intra la o facultate, pentru a avea un viitor, singura modalitate de altfel, pentru a fi fericita, singura modalitate de altfel.
Ma doare si mi-e greu si sufar cate putin cand incerc sa fac parte dintr-o astfel de lume si uneori simt ca nu pot si ca nu am sa pot niciodata. Ma mai doare ca nu pot sa citesc. Mi-e greu sa invat, trebuie sa intru intr-o stare de repetitie oarba si pentru asta trebuie sa am creierul gol, trebuie sa nu imi pun intrebari despre lume, sa nu fiu curioasa si sa nu vreu mai mult de atat de la mine, trebuie doar sa repet orbeste, iar pentru asta trebuie sa nu imi dau voie sa citesc. Sistemul nu ne da voie sa inflorim ci doar sa ramanem niste boboci, dar niste boboci frumosi. Ce inseamna frumosi? Inseamna la fel, inseamna subordonati, inseamna superficiali. Majoritatea oamenilor cand se uita la un boboc il vad ca e frumos si sunt topiti de minunatia lumii, se opresc acolo, vad doar situatia de suprafata, admira un boboc frumos, nimeni nu se gandeste ca de fapt minunatia este ce floare incantatoare va ajunge.
SUFLETUL MINTE DAR MINTEA NU POATE SA SUFLET
Pentru ca sunt om
Si eman iubire
Cu care vine ura
Si eman simtire
Si simtirea-i sacra
Pentru ca sunt om
Si eman culoare
Pentru ca sunt om
Si sunt limitata
Sa pot sa eman
Iubirea toata
Pentru ca sunt om
Si am atatea nume
In sufletul ce-mi arde
Sa il scot in lume
Nume pentru lucruri
Nume de idei
Numele de locuri
Nume pentru tine
Pentru gusturi
Pentru feluri
Pentru lupte si bordeluri...le sufletului nostru
Divin.
Nume pentru mine
Pentru jocuri
Pentru ploaie
Pentru blocuri...le mintii noastre
Pamantene.
Nume de culori
Culori ale mintii
Minte coagulata spontan
La auzul sunetelor sufletului
Tipa
Si eman iubire
Cu care vine ura
Si eman simtire
Si simtirea-i sacra
Pentru ca sunt om
Si eman culoare
Pentru ca sunt om
Si sunt limitata
Sa pot sa eman
Iubirea toata
Pentru ca sunt om
Si am atatea nume
In sufletul ce-mi arde
Sa il scot in lume
Nume pentru lucruri
Nume de idei
Numele de locuri
Nume pentru tine
Pentru gusturi
Pentru feluri
Pentru lupte si bordeluri...le sufletului nostru
Divin.
Nume pentru mine
Pentru jocuri
Pentru ploaie
Pentru blocuri...le mintii noastre
Pamantene.
Nume de culori
Culori ale mintii
Minte coagulata spontan
La auzul sunetelor sufletului
Tipa
ASTAZI M-A LOVIT
Pe masura ce te descoperi pe tine insuti, intelegi din ce in ce mai bine universul.
As dori copyright, mulumesc.
"IUBIRE" PARE UN TITLU COMUN, DAR PENTRU MINE ARE ALT INTELES
La un moment dat, intr-un seminar mi-a venit randul sa vorbesc despre iubire si initial mi-a fost atat de greu sa imi dau seama ce sa spun.
Prima oara cand m-am gandit cum sa descriu "iubire", mi-a venit in minte un cord. "Cumva ciudat" m-am gandit, dar mi-am dat seama dupa, ca de fapt iubirea este un cord, iubirea este o inima.
Inima este organul care ne hraneste cu viata, este cel fara de care niciun alt sistem din organismul nostru nu ar functiona si fara de care organismul nostru nu ar putea fi un tot unitar. Nu cred ca este intamplator ca atunci cand simtim iubirea, o localizam in acelas loc cu inima. Iubirea cred ca este de fapt la fel, este sentimentul fara de care noi nu am putea fi oameni completi, fara de care nu am putea sa deblocam curajul, increderea, nebunia, suferinta, pasiunea, intelegerea, compasiunea, empatia la adevatele lor capacitati. Fie ca este iubire pentru cineva, pentru ceva, sau pentru noi insine. Poate fi pentru un concept, pentru ceva frumos, dar si pentru ceva rau, pana la urma ce e rau? Orice nu ni se pare noua bun, dar asta nu implica si ce cred cei din jur, deci practic e ceva neutru. Poate avea varii forme si dimensiuni, motive si camuflari dar tot iubire este.
Iubirea este din punctul meu de vedere subestimata, poate chiar intentonat.
Ai simtit vreodata cum e sa te indragostesti de o floare? de cum bate lumina pe parchet? sau pe iarba? sau printre frunzele unui copac? de cum zboara o libelula? de cum te simti cand dormi dezbracat si fiecare bucatica a pielii tale simte racoarea cearceafului? de gandurile tale care vin fara sa vrei? de privirea pe care o are cand descrie cu atata pasiune? de un zambet? de o alunita? de mai multe? de iubire insasi? sau de faptul ca existi?
Iubirea este identificata cu atasamentul, dar eu cred ca e gresit. Iubirea este detasament, este capacitatea de a aprecia ceea ce iubesti pentru fiecare detaliu, este capacitatea de a accepta ca fiecare lucru, persoana sau moment are propriul curs de evenimente, propriul micro sau macro mediu, propria viata. Eu cred ca orice lucru traieste defapt, doar prin faptul ca se intampla ceva cu el. Cuvantul "a trai" e si el prost descris, evident. Eu il vad ca o descriere a existentei dinamice care pare a fi statica doar in ochii nostri, dar practic nimic nu este static, pana la urma un atom se misca, chiar daca noi nu il vedem, traieste.
Cand reusesti sa iubesti, pur si simplu, fara sa ai nevoie de nimic in schimb, mai presus si mai adanc de material si comun, atunci cared ca poti sa incepi sa crezi ca intr-o zi vei fi un om complet.
Prima oara cand m-am gandit cum sa descriu "iubire", mi-a venit in minte un cord. "Cumva ciudat" m-am gandit, dar mi-am dat seama dupa, ca de fapt iubirea este un cord, iubirea este o inima.
Inima este organul care ne hraneste cu viata, este cel fara de care niciun alt sistem din organismul nostru nu ar functiona si fara de care organismul nostru nu ar putea fi un tot unitar. Nu cred ca este intamplator ca atunci cand simtim iubirea, o localizam in acelas loc cu inima. Iubirea cred ca este de fapt la fel, este sentimentul fara de care noi nu am putea fi oameni completi, fara de care nu am putea sa deblocam curajul, increderea, nebunia, suferinta, pasiunea, intelegerea, compasiunea, empatia la adevatele lor capacitati. Fie ca este iubire pentru cineva, pentru ceva, sau pentru noi insine. Poate fi pentru un concept, pentru ceva frumos, dar si pentru ceva rau, pana la urma ce e rau? Orice nu ni se pare noua bun, dar asta nu implica si ce cred cei din jur, deci practic e ceva neutru. Poate avea varii forme si dimensiuni, motive si camuflari dar tot iubire este.
Iubirea este din punctul meu de vedere subestimata, poate chiar intentonat.
Ai simtit vreodata cum e sa te indragostesti de o floare? de cum bate lumina pe parchet? sau pe iarba? sau printre frunzele unui copac? de cum zboara o libelula? de cum te simti cand dormi dezbracat si fiecare bucatica a pielii tale simte racoarea cearceafului? de gandurile tale care vin fara sa vrei? de privirea pe care o are cand descrie cu atata pasiune? de un zambet? de o alunita? de mai multe? de iubire insasi? sau de faptul ca existi?
Iubirea este identificata cu atasamentul, dar eu cred ca e gresit. Iubirea este detasament, este capacitatea de a aprecia ceea ce iubesti pentru fiecare detaliu, este capacitatea de a accepta ca fiecare lucru, persoana sau moment are propriul curs de evenimente, propriul micro sau macro mediu, propria viata. Eu cred ca orice lucru traieste defapt, doar prin faptul ca se intampla ceva cu el. Cuvantul "a trai" e si el prost descris, evident. Eu il vad ca o descriere a existentei dinamice care pare a fi statica doar in ochii nostri, dar practic nimic nu este static, pana la urma un atom se misca, chiar daca noi nu il vedem, traieste.
Cand reusesti sa iubesti, pur si simplu, fara sa ai nevoie de nimic in schimb, mai presus si mai adanc de material si comun, atunci cared ca poti sa incepi sa crezi ca intr-o zi vei fi un om complet.
Ca idee
Tu stii ce inseamna sa simti cum te nasti?
Te-ai nascut vreodata constient?
Ai simtit vreodata cat de frumos e sa iti descoperi sufletul, mai ales atunci cand credeai ca l-ai descoperit deja? Atunci cand credeai ca e limitat dar intr-o zi ai descoperit aptitudini care depasesc orice limite?
Cat de frumos e sufletul tau? L-ai cunoscut vreodata? Ai grija de el? Ai grja de el.
CERTAIN BOX
It is hurting me so much when i realise gradually the fact that people are so closed minded. Their mind has to be a certain shape, they have to think a certain way, to have a certain style, a certain way of dressing, a certain way of learning, a certain way of talking, a certain way of expressing themselves, certain times when you have to say certain things, certain sexuality, certain religion, certain image so certain people see certain things about you, certain, certain, certain. We all live in a box, or a multitude of boxes within a bigger box where we're forced to match a certain pattern and is so painfull, especially when you are waking up, stepping out of the "CERTAIN" box and see everyone that is in and the way that they are acting, thinking and blindly following. Everybody is so focused to be accepted, to be like everybody else, to maintain an etiquette, a certain etiquette and it's such a shame, especially when you are able to see people on their inside, the inside of their masks, the inside of their so carefully built masks. Everything now is revolved around masks. Everything people do nowadays is to take incredibly perfect care of their so precious masks. Meanwhile, THEY are rotting on the inside, they do not nurture in any way any other aspect of themselves, letting them go to waste. It's like you are having the smartest, capabale robot in the world (it's the first thing that came to my mind) that can do anything beyond imagination and all you do with it is dress it up and play with it along with your barbies. People are not toys, but for some reason they want to belive they are, they want to belive they're plastic objects that have to only look a certain way that is socially decided as "good" so they are accepted. It's really hard in a world in which people's minds are exactly like a closed, even sealed box, to feel like having a mind that feels like the sky, not because of the apearance, but because of the openness. I feel so open about so many things, sometimes it seems just too open. It seems wrong, but it feels so right so i am going to stick with it.
It's so hard for me to be who I actually am, because i am constantly feeling that i am wrong, that EVERYTHING i do is wrong. Sometimes i just feel like going and talking with someone, just like that, but i, for some reason, can not do it. I, for some reason, just turn away, almost without being able to control myself, thinking that is the wrong time, the wrong type of converation, or that i am the wrong type of person in that moment to talk to, that i am not good enaugh in their eyes, even though i know, like I FUCKING KNOW that i am incredibly awesome and i secretly sincerely think that i can make myself likeable by anyone, not by doing what "i have to do", but just by being myself and for some fucked up reason i just can't. I feel under so much pressure, it's like one day my personality is going to pop and i am going to splutter everywhere with color and love, 'cause that's what i feel and also i feel the need to express it.
I also feel that the accent is on appeareance so much because our real value is within ourselves, so we are forced to occupy ourselves so much with the superficial values which are constantly chainging, so we won't have time to evolve our true selves and gain actual power which is in all of us. People are such incredibly beautiful, breathtaking beings, so interesting, so complex, if everyone would be who they secretly are, everything would be easier and everyone would be mostly happy. A person should have the option to their own sexuality, their own style, their own lifestile, their own choice of order of events, their own ways of expression, without being constrained to a pattern of any kind. Of course there have to be rules, of course there has to be a way of living so people don't burst into chaos, but it's not chaos if people dress as they want, if people have individual preferences, if people pierce themselves, tattoo themselves or whatever whatknot they want to do to themselves, it's not chaos if people express themselves, especially in terms of apeareance, because if they will do that, hey will feel exactly as they are, with a burst of happiness, confidence, and fulfillment. It's like we are all wearing a worldwide type of uniform and in extension we start to act in conformity to that uniform. There comes the question: "But you just wrote about superficiallity being wrong and the focus on aspect and now you talk about how the aspect should be different?". YES. Because, that is the first way we are being kept under submission, as long as this is no longer a factor of control, the change starts to appear and hopefully more and more people will start to wake up and step outside of the "CERTAIN" box...
It's so hard for me to be who I actually am, because i am constantly feeling that i am wrong, that EVERYTHING i do is wrong. Sometimes i just feel like going and talking with someone, just like that, but i, for some reason, can not do it. I, for some reason, just turn away, almost without being able to control myself, thinking that is the wrong time, the wrong type of converation, or that i am the wrong type of person in that moment to talk to, that i am not good enaugh in their eyes, even though i know, like I FUCKING KNOW that i am incredibly awesome and i secretly sincerely think that i can make myself likeable by anyone, not by doing what "i have to do", but just by being myself and for some fucked up reason i just can't. I feel under so much pressure, it's like one day my personality is going to pop and i am going to splutter everywhere with color and love, 'cause that's what i feel and also i feel the need to express it.
I also feel that the accent is on appeareance so much because our real value is within ourselves, so we are forced to occupy ourselves so much with the superficial values which are constantly chainging, so we won't have time to evolve our true selves and gain actual power which is in all of us. People are such incredibly beautiful, breathtaking beings, so interesting, so complex, if everyone would be who they secretly are, everything would be easier and everyone would be mostly happy. A person should have the option to their own sexuality, their own style, their own lifestile, their own choice of order of events, their own ways of expression, without being constrained to a pattern of any kind. Of course there have to be rules, of course there has to be a way of living so people don't burst into chaos, but it's not chaos if people dress as they want, if people have individual preferences, if people pierce themselves, tattoo themselves or whatever whatknot they want to do to themselves, it's not chaos if people express themselves, especially in terms of apeareance, because if they will do that, hey will feel exactly as they are, with a burst of happiness, confidence, and fulfillment. It's like we are all wearing a worldwide type of uniform and in extension we start to act in conformity to that uniform. There comes the question: "But you just wrote about superficiallity being wrong and the focus on aspect and now you talk about how the aspect should be different?". YES. Because, that is the first way we are being kept under submission, as long as this is no longer a factor of control, the change starts to appear and hopefully more and more people will start to wake up and step outside of the "CERTAIN" box...
#1
"We live in a world where we have to hide to make love, while violence is practiced in broad daylight"
- John Lennon
- John Lennon
TREBUIE
Asta este o lovitura foarte veche, m-a lovit acum cel putin 5-6 ani.
Nu exista "trebuie". E un cuvant gresit. Avem de fapt doua optiuni, cu doua seturi de consecinte. Daca alegem optiunea 1, vom primi la pachet setul 1 de consecinte, la fel si pentru optiunea 2, setul 2 de consecinte. Pentru a primi setul 1, este necesar sa aleg optiunea 1, nu ma ajuta sa aleg optiunea 2. Cuvantul "trebuie" este un cuvant tare, tare inutil, indica obligatie si chiar daca pare asa, de fapt nu suntem obligati. Practic e un cuvant superficial, nu inseamna ce vrea sa spuna, inseamna o gramada de orice altceva, fun to use, never with a genuine meaning. Niciodata nu am crezut in el.
Nu exista "trebuie". E un cuvant gresit. Avem de fapt doua optiuni, cu doua seturi de consecinte. Daca alegem optiunea 1, vom primi la pachet setul 1 de consecinte, la fel si pentru optiunea 2, setul 2 de consecinte. Pentru a primi setul 1, este necesar sa aleg optiunea 1, nu ma ajuta sa aleg optiunea 2. Cuvantul "trebuie" este un cuvant tare, tare inutil, indica obligatie si chiar daca pare asa, de fapt nu suntem obligati. Practic e un cuvant superficial, nu inseamna ce vrea sa spuna, inseamna o gramada de orice altceva, fun to use, never with a genuine meaning. Niciodata nu am crezut in el.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)