Walt Disney World

Recent am avut o revelatie, amintindu-mi de copilaria mea si citind despre basmul "Cenusareasa". Mi-am amintit cum am fost inconjurata de printese si de modul in care am fost lasata si incurajata sa visez ca intr-o zi voi fi o printesa. Visarea s-a oprit pe la 12 ani, dar incurajarea a continuat, astfel incat pe la 15 ani era sa am o camera cu tematica "printesele Disney", vopsita in roz si plina de volanase. Nu suna asa oribil la prima vedere, ba chiar suna ca si cum sunt un copil oribil de razgaiat care se plange ca a trait in puf, cand sunt atatea fetite care doar viseaza la asa ceva. Asta mi s-a reprosat foarte mult timp.
Dar mi-am dat seama ca a fost o greseala monumentala, care din fericire pentru dezvoltarea mea, ajutata de mine in perioada rebela cu influente de rock suparat a adolescentei mele si de alte conjuncturi care mi s-au ivit poate brusc si brutal in cale din frageda tinerete, s-a oprit.
Sunt una dintre cele foarte multe fetite crescute stereotipic intr-o lume de basm, minunatie, perfectiune si frumusete nemarginita, in care nimic nu lipseste si totul e oferit pe tava, toate astea invaluite intr-o prosteasca dar oarecum de inteles incurajare de a ma vedea ca o printesa, cand de fapt nu era asa, niciodata nu-i asa.
Asta este, pe cat de frumos arata la suprafata, pe atat de gresit.
Parintii incearca din rasputeri sa isi protejeze copiii de lumea cruda si grea care se afla dincolo de copilaria lor, mai ales atunci cand este vorba de parinti care nu sunt in legatura cu realitatea in care se afla, parinti care nu inteleg ei insisi ca viata lor ar trebui sa fie de fapt un echilibru care sa lenrasounda propriilor nevoi si care in mod inconstient isi pastreaza copiii langa ei, protejati de orice rau, nedandu-le voie sa faca greseli, sa evolueze si sa se dezvolte si inducandu-le fricile lor.
Rezultatul unei astfel de educatii este un soc brutal si foarte daunator viitorului copilului in momentul realizarii ca totul a fost doar un "make-belive", o vacanta prelungita de la viata reala si o musamalizare a adevaratelor probleme care au avut loc in viata lor. Cazurile grave sunt cele in care realizarea are loc abea le la 20 ai ceva - 30 de ani, cand tanarul adult in cauza va trebui sa se autoeduce in legatura cu ce are de facut si sa faca singur toata treaba pe care ar fi trebuit sa o faca parintii lui. Eu am avut "noroc" intr-un fel foarte ciudat spus, sa imi incep maturizarea mai devreme.
Copiii protejati atunci cand sunt mici ajung in lumea in care trebuie sa se descurce total nepregatiti pentru absolut nimic, habar nu au sa aiba grija de ei, nu inteleg de ce e totul atat de greu si gresit si mai ales, nu pot face pace cu toate lucrurile astea astfel incat sa le asimileze si sa se foloseasca de ele, nu mai inteleg cine sunt si unde sunt si sunt complet paralizati in fata a tot ce le apare in cale, de cele mai multe ori incercand sa fuga, ceea ce duce la dependente, compulsii si abuzuri si este mai mult decat normal si de inteles sa fie asa.
Parerea mea este ca parintii ar trebui mai degraba sa isi ajute copiii de mici sa inteleaga ce inseamna viata cu toate partile ei, bune si rele. Sa ii invete sa se poata descurca, sa ia decizii, sa isi cunoasca aptitudinile si punctele slabe si sa invete cum sa se foloseasca de ele sau se le corecteze, sa ii poata crea propriul set de valori, sa fie flexibili, sa stie ca sunt intr-o constanta evolutie si ca nu primesc nimic de-a gata, ca orice trebuie muncit, sub orice forma pentru ceea ce vrei si pentru ceea ce ai nevoie. Nu in ultimul rand, mai ales avand in vedere societatea in care traim bazata pe dorinte si induplecari ale unor orgolii nesemnificative si ale unui consumerism exagerat, sa inteleaga care este diferenta intre "a avea nevoie" si "a vrea" si mai ales sa isi cunoasca si satisface adevaratele nevoi.
Nu ii condamn neaparat pe acesti parinti, pentru ca in cele mai multe cazuri provin din extreme. Ori sunt fosti copii crescuti la fel, ori sunt fosti copii crescuti intr-o saracie groaznica, fie din punct de vedere material, fie din punct de vedere emotional, care toata copilaria lor si-au dorit puf si nicio grija, pe care le-au asociat cu iubirea parintilor uneori, asa ca fac asta copiilor lor. Din nou, de inteles.
Nu incerc sa arat cu degetul, sa judec sau sa condamn. Dar imi dau seama ca acesti copii nu sunt deloc protejati, ci doar li se intarzie socul si sunt la un inevitabil moment dat pusi in fata unor greutati pe care nici macar nu si le-au imaginat posibile si mai mult, fiind complet nepregatiti si avand absolut nicio aptitudine relevanta.
O mai buna "protectie" a copilului o reprezinta o educatie in vederea a ceea ce inseamna viata, intr-un mediu sigur si invaluit in iubire si intelegere ca mai tarziu sa poata fi pregatit macar pentru a intelege ce i se intampla si cum sa se poata descurca.